Faceți căutări pe acest blog

Angajat la azil - episodul 2

de Victor Partan

Ca să nu îşi mai piardă vremea prin baruri, Luigi Bogatu, fiul unui prosper om de afaceri, a fost angajat ca îngrijitor la un azil de boli nervoase. El nu a vrut să îmbrace treningul pe care îl purtau toţi angajaţii decât după ce directorul azilului a scris „Armani”, cu markerul, pe spatele bluzei, ca să fie de firmă. În prima zi, Luigi a plecat să facă o vizită în instituţie, iar pe drum l-a întâlnit pe pacientul care se credea clovn şi care s-a oferit să îi fie ghid... Dacă nu aţi citit episodul 1, CLICK AICI

Luigi şi clovnul se plimbau pe coridor când, dintr-o cameră, iese un bărbat care ţine în dreptul gurii o coală de hârtie făcută pâlnie şi striga: „Nu uitaţi ! Astăzi, de la orele 14, comediantul nostru, zis şi Doru Octavian Dumitru, va susţine o reprezentaţie de tot hazul la camera ... la camera ... (se uită pe palma pe care avea scris ceva) ... la camera 12 ! Lume-lume ! Astăzi, orele 12, la camera 14 ! DOD pe viu ! Veţi muri de râs» Crainicul se opreşte în dreptul celor doi. « Cât este ceasul, domnilor?” „E două şi un sfert”, răspunde Luigi. „Aoleu ! Pierd spectacolul !” Bărbatul aruncă hârtia pe jos şi fuge pe scări. Luigi şi clovnul îl urmează. Ajung la camera 12, acolo unde vreo şase pacienţi priveau la un altul care ţinea în mână o lanternă pe post de microfon.
- Bună ziua tuturor ... cred că mă ştiţi, sunt DOD ... Sunt fumători pe aici ? Unu ... doi... doi! Am aflat şi eu de ce fumează lumea. Fumează ca să nu se îngraşe! Am aflat acum două zile... Mi-a spus o prietenă, fumătoare înrăită ... are 1.70 şi 90 de kilograme...
- Ha! Ha! Ha!
- Da... am întrebat-o cum s-a apucat de fumat... mi-a spus că din superstiţie ... la început nu fuma, dar mergea la serviciu cu un prieten. Cum îşi aprindea ăsta ţigara, venea autobuzul ... când a intrat prietenul în concediu şi-a luat ea ţigări...
Deodată, de afară se aude un zgomot puternic. Toţi din încăpere se bulucesc la geam să vadă ce se întâmplase. Şi văd. Un trabant intrase într-un Mercedes parcat în faţa blocului din vecinătatea azilului. Şoferul iese din maşină, urlă şi loveşte cu picioarele o Dacie oprită la doi metri de locul accidentului.
 - Vă dau în judecată! zbiară acesta. Trabantu meu! Vă dau in judecată! Pe toţi!
Într-adevăr, trabantul se şifonase rău. Capota din faţă era comprimată în aşa fel încât farurile ajunseseră la nivelul parbrizului. Parbriz care, oricum, nu mai e de găsit la locul lui. Între timp, coboară şi posesorul Mercedesului. Este un arab scund şi îndesat, cu mustaţa tunsă scurt. Când îşi vede maşina zgâriată, începe să ţipe şi el:
 - Ce făcut la maşina mea? Eu dat la tine în judecat! Hassan cheamă poliţist! Tu zgâriat maşina la mine! Poliţist! Poliţist!
 - Trabantu meu! Continuă celălalt. Poliţia! Poliţia!
 - Opreşte, maşina mea! Nu mai lovi! Vine alergând un asiatic şi încearcă să-l alunge pe turbulent de lângă Dacie. Ce ai tu cu maşina mea? Poliţia! Poliţia!
Şoferul trabantului scapă din marcajul asiaticului şi mai dă câteva lovituri în Dacie. Omul cu ochii oblici nici nu se mai duce după el. Adună nişte pietre şi începe să arunce în Mercedes, crezând că este al acestuia. Luat prin surprindere, arabul se opreşte din strigat, rupe o creangă groasă dintr-un copac şi începe să lovească în ce mai rămăsese din trabant. După ce obosesc, cei trei opresc un taxi şi pleacă împreună spre sediul Poliţiei.
După terminarea spectacolului, pacienţii îşi reiau locurile, pregătiţi să îl asculte în continuare pe „DOD”. Acesta se aşează, însă, pe un scaun, şocat de violenţa la care fusese spectator.
- Nu suport violenţa! Nu suport violenţa! Nu suport violenţa!
Un altul îi ia lanterna din mână şi trece în faţă.
- O să vă spun eu nişte bancuri.
- Da! aprobă ceilalţi.
- Hmm ... cu ce să încep... a, da! Cică la un spital de nebuni un pacient trăgea de o sfoară. Un doctor îl vede şi îl întreaba de ce trage sfoara după el. La care el: Păi dacă o împing, se îndoaie.
- Nuuuu! Violenţă! Fără violenţă! urlă „DOD”. Dacă se împiedica şi se spânzura cu sfoara?
Cei din încăpere se uită câteva secunde la el, apoi îşi îndreaptă atenţia din nou spre omul care spunea bancuri.
- Cică un inspector în vizită la un azil dă peste un nebun care se balansa ca un pendul. « Ce ai ? » «  Eu sunt ceas, măsor timpul exact: Tic, Tac » «  Eşti de mult aşa ? » « Ooo, de multă vreme... Tic, Tac » «  Nu te strici ? » «  Niciodată ! » « Bine, bine, ia spune-mi cât e ceasul »  « E unşpe fără cinci... aoleu! m-ai ţinut de vorbă şi am rămas în urmă! Tic, Tac, Tic, Tac, Tic, Tac ! »
- Aaaaaa ! ţipă „DOD” ... violenţăăă! Adică ne sună ceasul, murim! Murim!
- Sssst! se revoltă cei din cameră. Mai zi-ne unul!
- Bine ... cică se jucau doi nebuni. „Auzi mă, lasă-mă să îţi bat cuiul ăsta în cap cu ciocanul” la care celălalt: „Eşti nebun? Dacă ratezi şi dai pe lângă cu ciocanul?”
”DOD” nu mai rezistă. Se ridică de pe scaun, îşi pune mâinile pe cap şi fuge din cameră.
- Hai să vă mai spun unu ... continuă omul cu bancurile, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic... cică nişte nebuni erau transportaţi cu avionul la un alt spital. Doctorul stătea în cabina pilotului. La un moment dat, vine să verifice ce făceau nebunii. Ăştia jucau fotbal. Ca să vadă dacă sunt toţi îi numără şi vede că lipseste unul. Îi întreabă unde e ala şi i se răspunde : Pe aripa avionului. Execută cornerul!
- Ha! Ha! Ha! Ăla era Mutu! se distrează publicul..
Uşa se deschide brusc şi se aude o voce alarmată:
- Repede! Fugiţi! Vine Cornel Dinu cu Vadim şi cu Piersic.
Cei din încăpere se ridică în grabă de pe locurile lor, bulucindu-se pe uşă „Se salvează cine poate!”
Doar Luigi şi clovnul rămân pe loc. Se ascund după perdea când se aud paşi apropiindu-se. „Cornel Dinu”, „Vadim Tudor” şi „Florin Piersic”.
- Dragii mei, măi ciocoflenderilor, nu e nimeni aici. V-am zis eu că am auzit ceva de ora 12. Ia uite, e aproape patru. Nici Amza Pelea nu putea să vorbească atâtea ore la rând. Hai să mergem în altă parte. Am să vă povestesc ceva senzaţional, auziţi? Să fiţi atenţi, că nu aţi mai auzit aşa ceva! spune „Piersic”.
- Da... în ireductibilitatea spaţiului Carpato – Danubiano – Pontic şi chiar cosmic, este incontestabil faptul că popoarele au avut dintotdeauna dreptul să meargă în altă parte. Unele au mers de bună voie, altele obligate. Să nu uităm celebrul caz, petrecut în jurul anului 100, deci foarte demult, atunci când Traian a venit la Decebal şi i-a spus să plece în altă parte. Acesta a preferat, însă, o translaţie de la material la imaterial, luându-şi viaţa ca urmare a unui gest suprem cu important iz de cauzalitate patriotică profundă. Deci, să mergem! apropă „Dinu”.
- Să fi auzit greşit? se întreabă „Vadim”, împreunându-şi degetele şi sprijinindu-şi bărbia pe ele. Să ştiţi că eu am auzul chiar foarte bun. Ultima dată când am făcut o confuzie a fost în anul 1983, sau poate chiar 1984, dacă nu 1985, atunci când am confundat trestie cu bestie. Eram la o şedinţă de partid şi îmi şoptea cineva de după o uşă ce să spun. Trebuia să vorbesc filosofie cu unul din comitet. Mi s-a şoptit să spun „Tovarăşe, dumneata eşti, ca tot omul, o trestie în vânt”, iar eu l-am făcut bestie în vânt ... ha ha ha ha... şi acum râd când îmi amintesc. Haideţi domnilor să mergem ... vorba aia: dacă nu putem să facem România Mare, baremi să nu o facem mai mică!
Cei trei ies pe uşă. Luigi şi clovnul răsuflă uşuraţi. Viaţa la azil este o nebunie...

va urma ... pe 9 decembrie

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu