Faceți căutări pe acest blog

Angajat la azil - episodul 5

de Victor Partan

Ca să nu îşi mai piardă vremea prin baruri, Luigi Bogatu, fiul unui prosper om de afaceri, a fost angajat ca îngrijitor la un azil de boli nervoase. El nu a vrut să îmbrace treningul pe care îl purtau toţi angajaţii decât după ce directorul azilului a scris „Armani”, cu markerul, pe spatele bluzei, ca să fie de firmă. În prima zi, Luigi a plecat să facă o vizită în instituţie, iar pe drum l-a întâlnit pe pacientul care se credea clovn şi care s-a oferit să îi fie ghid... CLICK AICI dacă nu aţi citit episodul 4.

Luigi şi clovnul se plimbau pe coridor când, dintr-o încăpere, au ieşit doi pacienţi cu un teanc de foi pe care era scris ceva cu pixul.
- Ce aveţi acolo? întreabă Luigi.
- Afişe, răspunde unul, arătându-i o foaie preţ de o secundă, cât să nu aibă timp să vadă nimic. Ne vizitează adevărata fiică a adevăratei mama Conopida.
Al doilea îi dă o scaltoacă peste ceafă.
- Omida, stupidule!
- Da, Omida! Vine să ne ghicească viitorul.
- Sunteţi curioşi să-l aflaţi? întreabă Luigi.
- Adevărata fiică a mamei Clepsidra ştie tot.
O altă scaltoacă loveşte ceafa.
- Omida, stupidule!
- Da, Omida! Ştie tot! Nu ca cealaltă, care a fost anul trecut aici.
- Dar cine a fost? se interesează Luigi.
- A fost adevărata verişoară a falsei surori a adevăratei fiice a adevăratei mame...
- Nu e adevărat! îl contrează celălalt. Vezi că eşti stupid?! Era falsa verişoară a adevăratei surori a adevăratei fiice a adevăratei mame Omida.
- Hmm... se gândeşte bărbatul. Parcă era adevărata soră a falsei verişoare a adevăratei surori....
- Păi dacă era sora verişoarei, nu era ea direct verişoară?
- Parcă nu era verişoară primară...
Cei doi se aşează bulversaţi pe o bancă. Încearcă să îşi amintească cine îi vizitase în anul precedent şi ce le prezisese. Clovnul ia foile.
- Lipesc eu astea...
Cei doi nu îl aud. Sunt pierduţi complet. Unul dintre ei mai silabiseşte
- Adevărata falsă a mamei... verişoarei... Piramida...
Luigi şi clovnul lipesc două afişe la parter, două la etajul unu, două la doi şi două la trei. Când se pregăteau să plece, pacientul care se crede Corneliu Vadim Tudor a ieşit din camera sa şi a dat cu ochii de anunţ.
- Domnilor, ce avem aici?
- O ghicitoare vine peste o oră aici ca să ghicească...
„Vadim” îşi împreunează degetele şi îşi sprijină bărbia în ele.
- Nu sunt de acord cu aşa ceva! Dacă o văd, îi trag trei, patru sau poate chiar cinci perechi de palme! Aici, în România, noi trebuie să construim viitorul, nu să îl ghicim. Dacă e să o luăm pe ghicite, atunci nu mai ajungem nicăieri. Dacă îmi amintesc bine, era anul 1970, sau 1971, dacă nu 1972, atunci când mergeam pe stradă şi m-am întâlnit cu o minoritară care avea un papagal din acela mic, un peruş, nici o legătură cu vecinii noştri de la est, care extrăgea diverse bilete cu mesaje despre viitor....
Luigi şi clovnul se furişează pe lângă „Vadim” şi dispar. Acesta nu observă şi continuă:
- ... Ce credeţi că scria pe acel bilet infam? Scria să am grijă, pentru că soarta se va schimba. Cum adică să se schimbe? Eu să am soarta altuia? Şi dacă altcineva se alege cu soarta mea, de unde ştiu eu că acela se va ţine de treabă şi va înfăptui România Mare? Cred că era mâna oamenilor lui Laszlo Tokes! Etniile şi-au dat mâna între ele ca să mă oprească, dar  .... unde sunteţi, măi? Ia uite, au dispărut! Trebuie să investighez. Vorba aia: Dacă nu putem să facem România mare, baremi să nu o facem mai mică!
Vadim îi caută pe cei doi prin azil fără succes. Vede mai multă lume îndreptându-se spre camera unde urma să vină ghicitoarea. Intră şi el acolo şi ia loc pe un scaun, în spate. După câteva minute, pe uşă îşi face apariţia o femeie în veşminte tradiţionale ţigăneşti, cu batic înflorat şi salbă de monede de argint în jurul gâtului. Se aşează pe un scaun aşezat pe un piedestal.
- Bună ziua, frumoşilor! Io sunt Zefira, adevărata prietenă a adevăratei fiice a adevăratei mama Omida. Tot ce vă spun eu e adevărat de la un capăt la altul şi înapoi. Haideţi! Care vrea să îşi cunoască viitorul?
Luigi şi clovnul urmăresc emoţionaţi cum pacientul care se crede Prigoană se ridică de pe scaunul lui şi se aşează în faţa ghicitoarei.
- Să trăieşti, boierule! Mâncaţ-aş ochişorii tăi, ce doreşti tu să afli de la mine?
- Păi viitorul, ce naiba! Să le dau peste nas tuturor dobitocilor. Hi! Hi! Hi!
- Ia dă palma boierule ... cu ce te hocupi tu în viaţa ta de zi cu zi?
- Cu gunoiul... îl duc din cameră la ghena din colţ.
- Da ce e cu pliciul hăla prins la brâu?
- Pe lângă ghenă sunt muşte ... cum mă supără una, plici! Hi! Hi! Hi!
- Ham văzut io că eşti aprig la mânie ... văd limpede în viitorul tău, boierule! Ţine-te bine că acum îţi zic! O să fie o schimbare, când se îngemănează ziua cu amurgul... sau cinci minute mai târziu... Gata, hai, du-te şi împlineşte-ţi destinu! Altcineva!
„Prigoană” vrea să mai spună ceva, dar ghicitoarea se ridică de pe scaunul ei, merge în mijlocul „publicului”, îl ia de mână pe cel care se credea Dumitru Dragomir şi îl aduce pe piedestal.
- Da tu cine eşti, luminatule?
- Sunt Dumitru Dragomir, preşedintele Ligii Profesioniste de Fotbal.
- Haoleu! Mi-au plăcut mereu fotbaliştii. Cine mai ia campionatul?
- Păi dacă tu ştii, care eşti ghicitoare! Ha! Ha! Ha!
- Am văzut şi io pe la televizor că se fac blaturi, asta io nu pot să prevăd.
- Blaturi pe naiba. E cel mai curat campionat din univers, ascultaţi-mă pe mine (se uită spre toţi cei din încăpere). Te iei după toţi proştii? Ştii cum e vorba aia: un nebun aruncă o piatră în apă şi o sută de sănătoşi se aruncă după ea să o scoată.
- Ia să vedem ce spune viitorul ... luminatule ... văd nori şi cer senin ... o tabelă de scor ... Emil Constantinescu jonglând cu o minge ... vai, a căzut săracul ... pregăteşte-te de o schimbare...
- Schimbare? Ce schimbare? Se pregăteşte un puci? Ăştia vor să mă dea jos de la Ligă, ştiam eu! Trebuie să vorbesc cu Becali...
„Dragomir” se ridică de pe scaun şi iese în grabă pe uşă. În locul lui se aşează un alt bărbat.
- Lasă-mă să ghicesc, spune Zefira... tu eşti Bănel Nicoliţă! Vino să te pup, că eşti de-al meu...
- Nu, Marean Vanghelie este numele meu! Persoană fizică...
- Mai am şi eu carenţe... Bine că eşti persoană fizică, că am probleme cu persoanele nefizice.
„Vangelie” se uită la ghicitoare cu ochii întrebători.
- Cu spiritele, mă! îl lămureşte ea.
- Aha ... am înţeles ... vreau să ştiu şi eu viitorul care este...
- Adică care este viitorul!
- Da, care este... La sectorul cinci sau la Capitală... o să mai am probleme cu lumina? Ceva răzmeriţe de populaţie? Furturi din locuinţe? Nenorociri?
- Linişte ... spune ghicitoarea închizând ochii şi ridicând mâna dreaptă în aer ... prevăd o schimbare în viaţa ta... în viitorul imediat sau îndepărtat...
- Asta ce înseamnă? întreabă „Vanghelie”.
- Gata! Hai, lasă şi pe altcineva.
- Dar eu vreau să îmi spui ce înseamnă! se ridică „Vanghelie” revoltat. Care este!
Ghicitoarea se ridică şi ea de pe scaun şi începe să îl împingă pe bărbat. Acesta nu se dă îndepărtat. Luigi sare de pe locul lui să îi despartă pe cei doi. Vine în fugă, se împiedică de piedestal şi cade peste ghicitoare. Salba se rupe şi monedele se împrăştie pe podea, o dată cu Zefira.
- Haoleu! Mă omoară nebunii! urlă femeia, care îşi scoate basmaua şi începe să îl lovească pe Luigi cu ea.
Iţik, pacientul evreu, şi McScott, pacientul scoţian, sar şi ei de pe scaunele lor şi se aruncă peste monedele împrăştiate pe piedestal. Ceilalţi încep să huiduie. În încăpere este un haos total.
- Trăiască România Mare! ţipă „Vadim” din toate puterile. Ghiţă Funar, eşti pe aici?!
Clovnul reuşeşte să îl smulgă pe Luigi din mâinile ghicitoarei. În cele din urmă, personalul azilului intervine şi îi linişteşte pe combatanţi. Zefira pleacă jurând că nu se va mai întoarce niciodată. Camera se goleşte. Rămâne doar „Vangelie” pe un scaun, vorbind singur.
- Deci ce înseamnă? ... Ce înseamnă carenţe? Are legătură cu carele? Sau cu zdrenţe? Vreau şi eu să ştiu ... pe persoană fizică ... care este...
Femeia de serviciu trece pe hol, bagă o mână pe uşa întredeschisă  şi îi stinge lumina. Viaţa la azil este o nebunie...

Va urma ... pe 20 ianuarie