Faceți căutări pe acest blog

Angajat la azil - episodul 6

 de Victor Partan

Ca să nu îşi mai piardă vremea prin baruri, Luigi Bogatu, fiul unui prosper om de afaceri, a fost angajat ca îngrijitor la un azil de boli nervoase. El nu a vrut să îmbrace treningul pe care îl purtau toţi angajaţii decât după ce directorul azilului a scris „Armani”, cu markerul, pe spatele bluzei, ca să fie de firmă. În prima zi, Luigi a plecat să facă o vizită în instituţie, iar pe drum l-a întâlnit pe pacientul care se credea clovn şi care s-a oferit să îi fie ghid... CLICK AICI dacă nu aţi citit episodul 5.


Luigi şi clovnul se plimbau pe coridor când, dinspre camera în care stau „Cornel Dinu”, „Florin Piersic” şi „Corneliu Vadim Tudor”, se aude zarvă mare. Se duc într-acolo şi găsesc câţiva pacienţi strânşi lângă uşă. „Dinu”, „Piersic” şi „Vadim” formaseră un zid viu în faţa pragului şi nu voiau să îl lase să intre înăuntru pe cel care se credea Dan Diaconescu.
- Ce se întâmplă aici? Întreabă Luigi.
- Deci trebuie să vă povestesc, să vă spun, senzaţional, fiţi atenţi fiindcă nici nu ştiţi ce pierdeţi! Domnului Dinu i s-a furat o carte, absolut fenomenal, iar pe mine nu vrea să mă lase să intru în cameră ca să transmit în direct de acolo, din cameră, să transmit senzaţional!
- Aşa este! Aprobă un individ brunet. Este suspect! Foarte suspect!
- Taci, Lazarus! Acum vorbesc eu, senzaţional, vă spun, aceasta este cenzură! continuă „Diaconescu”.
- Linişte, dihăniilor! urlă Vadim.
- Deci, domnilor! intervine „Dinu”. Este incontestabil faptul că mi-a dispărut cartea „Zâmbind printre firele de praf”, dar viaţa îţi rezervă de multe ori surprize care mai de care neplăcute. Să nu uităm de atacul japonez asupra flotei americane la Pearl Harbour sau de ploaia de bolovani de la Posada. Încă de pe timpul lui Temistocle se poate observa o congruenţă transcedentală de natură absolut umană în a reacţiona la surprize. Nu este bine să facem un caz şi de aceea consider că nu este oportună o emisiune pe această temă.
- El ce are? Întreabă Luigi arătând spre „Piersic”, care este cam palid.
- El început să povestească cum a trişat Charlie Chaplin la un joc de table cu el şi a devenit agitat. A trebuit să îi dăm o pastilă. Acum e liniştit, explică Vadim.
Diaconescu forţează din nou intrarea, dar este împins înapoi în huiduielile asistenţei.
- Ştiu eu un poliţist. Îl putem chema să rezolve cazul, se aude o voce din spate.
- Dar tu cine eşti? Întreabă Luigi.
- Eu sunt Ion Georgescu. Şi pe poliţist îl cheamă la fel.
- Am avut întotdeauna încredere în poliţişti. Hai Dinamo. Pe vremea romanilor, existau acele miliţii care asigurau ordinea în oraşe. Nu putem contesta importanţa poliţiştilor în societate, aşa cum nu putem pune la îndoială caracterul vulcanic al munţilor noroioşi ce îşi trăiesc viaţa de atâta amar de vreme în zona Buzăului. Dar ce mai contează vremea, cât timp...
- Gata! Îl întrerupe Luigi pe „Dinu”. Hai să sunăm.
Îi dă mobilul său lui Georgescu, care se duce lângă fereastra de pe hol. Luigi, clovnul, „Dinu” şi „Vadim” se duc după el. „Vadim” se întoarce şi îl prinde de mână pe inertul „Piersic”, trăgându-l într-acolo. „Diaconescu” profită de moment şi intră tiptil în cameră. Pune pe masă o cutie mare de carton cu fundul decupat, o aşează ca şi cum ar fi un televizor şi stă cu capul în dreptul ei. „Senzaţional, doamnelor şi domnilor, transmitem în direct din camera în care a avut loc furtul”. Este întrerupt de „Lazarus”, care îşi bagă şi el capul în cadru: „Suspect, foarte suspect. Grilajul de la geam este neatins”.
Între timp, pe hol, Ion Georgescu încearcă să vorbească cu poliţistul.
- Alo, domnul Georgescu?
- Da, răspunde poliţistul.
- Ion Georgescu la telefon!
- Da, domnule, Ion Georgescu! Subliniază poliţistul.
- Nu, eu sunt Ion Georgescu.
- Cum să fii domne Ion Georgescu? Eu sunt Ion Georgescu.
- Nu, eu sunt!
- Măi omule, eşti nebun? Se înfurie omul legii. Adică vrei să spui că eu nu sunt Ion Georgescu? Că tu eşti? Iţi arăt buletinul!
- Îţi arăt şi eu buletinul! urlă pacientul.
- Dacă tu eşti adevăratul Ion Georgescu, ai chelie?
- Trăiască România Mare! ţipă „Vadim”.
Luigi smulge telefonul din mâna lui Georgescu.
- Alo!
- Da! răspunde poliţistul foarte revoltat.
- Sunt Luigi Bogatu.
- Aha, nu mai eşti Ion Georgescu! Bine că ţi-ai revenit, golanule.
- Nu am fost niciodată Ion Georgescu.
- Cum domnule, nu ai zis acum câteva secunde că eşti Ion Georgescu?
- Nu!
- Trăiască România Mare! ţipă „Vadim” din nou.
- Aaaaaaaaa! Poliţistul îşi pierde cumpătul. Ia tastatura de pe birou şi îşi dă cu ea în cap... Gata ... m-am calmat ... Domnule, ce vrei de la viaţa mea?
- Vrem să rezolvaţi un caz.
- Ce caz, domnule?
- Lui Cornel Dinu i s-a furat o carte.
O îngrijitoare vine şi îi cheamă pe Luigi şi clovn în biroul directorului. Telefonul este preluat din nou de Ion Georgescu, pacientul.
- Lui Cornel Dinu? întreabă poliţistul. Încearcă să scrie ceva pe calculator, dar mufa tastaturii ieşise de la locul ei. La dracu, tastatură proastă! Domnule, tu faci mişto de mine. Care Cornel Dinu? Cum ziceai că te numeşti?
- Ion Georgescu.
Poliţistul simte că îl ia ameţeala.
- Mai spune o dată.
- Ion Georgescu, spune, calm, pacientul.
Convorbirea se întrerupe. Se aude doar un ton de ocupat. „Vadim” îşi împreunează degetele şi îşi sprijină bărbia pe ele:
- Ia uite, s-a întrerupt! Cred că este mâna oamenilor lui Marko Bela, care au pus mâinile lor iredentiste pe telecomunicaţii. Mi s-a părut, mie, că aud nişte şoaptă în maghiară. Cornele, trebuie să rezolvăm noi misterul. Vorba aia: dacă nu putem să facem România mare, măcar să nu o facem mai mică!
Deodată, „Florin Piersic” ridică mâna în aer, privind în gol.
- Şi atunci eu i-am spus: Şarlotă, ciocoflendere, ai dat 2-1, nu 6-6. El a mişcat din mustăcioara sinistră şi şi-a dus ochii rapid în stânga şi în dreapta. Mi-a făcut semn cu degetul mijlociu. Îl rupeam în bătaie dacă nu era Alain Delon să ne despartă. Dăduse 2-1, pezevenghiul. Schimbase zarurile cât vorbisem eu la telefon cu Carla Bruni.
”Dinu” şi „Vadim” se uită unul la altul.
- A trecut efectul pastilei, observă „Vadim”. Dar e simpatic, uite-te la el. Ha, ha, ha!
Între timp, din cameră, „Diaconescu” şi „Lazarus” continuă să transmită frenetic.
- Doamnelor şi domnilor, este abracadabrant ce se întâmplă aici, realmente fantastic, au trecut zece minute şi nu s-a întâmplat nimic, spune „Diaconescu”, care ţine cu mâinile cutia în sus, în dreptul feţei, ca să nu mai stea el cocoşat. 
- Este o lipsă de întâmplări care spune multe, confirmă celălalt, complet plictisit. Scoate o monedă şi o aruncă în aer. O prinde.
- Ia uite, stema sau banu! Ha, ha, ha! râde „Diaconescu”. Senzaţional stimaţi telespectatori, ce credeţi că va pica acum? Nu aţi mai văzut aşa ceva!
”Lazarus” aruncă  din nou moneda în sus, dar nu mai reuşeşte să o prindă. Rotundul de metal se loveşte de muchia mesei şi ricoşează în perete, iar de acolo de duce după patul lui „Dinu”.
- Senzaţional, doamnelor şi domnilor, domnişoarelor şi .... şi .... iată, extraordinar, în premieră pe ţară, moneda s-a dus după pat. Ha! Ha! Să îl vedem acum pe domnul avocat Lazarus cu ce se mai joacă.
”Lazarus” se scotoceşte prin buzunar, dar nu mai are nici o monedă. Se ridică de la masă şi dă patul la o parte.
- Iată, vă relatăm mişcare cu mişcare în interesantul caz moneda dispărută, chiar în acest moment domnul Lazarus îşi pune mintea şi muşchii la contribuţie pentru a-l rezolva! Să vedem ce se întâmplă în continuare ... iată ... domnul Lazarus scoate de după pat moneda ... şi o carte ... aduceţi-o aici, domnule Lazarus, să vedem despre ce este vorba ... „Zâmbind printre firele de praf” ... foarte interesant... lăsaţi-o aici pe masă, haideţi să ne continuăm jocul cu moneda ... 3 din 5 ... dar mai întâi puneţi patul la loc...
- Eu m-am plictisit. Mă duc în cameră să mă culc.
- Senzaţional, vin şi eu în cameră, atât pentru astăzi stimaţi telespectatori, ne vedem mâine cu elemente şi mai noi despre emoţionantul caz bricheta şi fantasticul caz cartea furată, să vedem ce informaţii vom avea, săpăm, săpăm...
”Lazarus” o ia spre uşă. „Diaconescu” vine după el cărând cutia de carton.
- Huo! Infamilor! Ia uite, măi, ăştia au intrat în cameră când nu am fost noi atenţi, observă „Vadim”.
- Ăla micu seamăna cu Charlie Chaplin, se trezeşte „Piersic”. Vino aici, şarlatanule! Îţi arăt eu 6-6.
”Piersic” îl aleargă pe „Diaconescu”, care aruncă cutia pentru a fugi mai repede. O iau pe scări şi ajung la parter, unde se aşează pe o bancă, sfârşiţi de oboseală. Abia îşi mai trag sufletul. Apar trei angajaţi ai azilului, ducând un bărbat îndesat, cu chelie. Acesta se zbate şi ţipă: „Eu sunt Ion Georgescu, poliţist! Eu sunt şi nimeni altcineava. Asta să o ştie toţi! Eu sunt Ion Georgescu! Poliţist! Au încercat să îmi fure identitatea”. Viaţa la azil este o nebunie...

va urma...