Faceți căutări pe acest blog

Angajat la azil - episodul 1


de Victor Partan

Pentru că fiul său în vârstă de 30 de ani pierdea vremea prin cluburi, George Bogatu, un prosper om de afaceri, a reuşit să îl angajeze pe acesta supraveghetor la un azil de boli nervoase. După ce făcuse, în prealabil, o donaţie foarte generoasă către respectiva instituţie. În prima zi, Luigi Bogatu este întâmpinat de directorul azilului, Grigore Blajinu.
- Bine aţi venit, domnule Bogatu, spune Blajinu.
- Aveţi o pasti
lă, ceva? Mă doare capul ... Am fost toată noaptea într-o discotecă marfăăă, răspunde Luigi, întinzând mâna dreaptă pentru a da noroc şi ducând mâna stângă la frunte.
- Deigur ... Irinaaa! Irinaaa! Irina! directorul începe să lovească nervos cu pumnul în birou. Irina!
Secretara bagă capul pe uşă.
- M-aţi chemat, domnule Blajinu?
- Puţin! Adu te rog o pastilă de cap pentru domnul Luigi Bogatu, noul tău coleg.
Secretara se uită la tânărul cu părul lung gelat, în costum Armani, cu cercel în urechea dreaptă şi cu două brăţări late de aur şi piele pe mâna stângă. Scoate un „hi! Hi! Hi!” şi dispare.
- Luaţi loc, domnule Bogatu... Vreau să vă spun câteva lucruri despre instituţia noastră... este cea mai mare şi mai elegantă... aici vin numai oameni cu bani. De, boala nu ţine cont de avere. Aici este cu totul o altă lume... trebuie să rămâi detaşat ca să nu te înghită. Dacă te-a înghiţit, nu mai ai cum să ieşi afară... aşa s-a întâmplat cu doi îngrijitori... nu au putut să stea detaşaţi... acum amândoi sunt aici... unul se crede copac, iar celălalt coajă de banană, se întinde pe jos ca să alunece cineva pe el... a stat prea mult pe lângă cel care se credea Tarzan ... regretabil... vreau să spun că... domnule Bogatu, ce faceţi?
În timp ce Blajinu vorbea, Luigi luase o ascuţitoare de pe birou şi se holba la ea.
- Ce este asta?
- O ascuţitoare...
- Pot să o iau?
- Ce să faceţi cu ea?
- Tata spune mereu că trebuie să am mintea ascuţită ca să reuşesc în viaţă.
Blajinu se ridică, smulge ascuţitoarea din mâna lui Luigi şi o pune pe birou.
- Trebuie să intraţi în tură... o să vă dăm un trening.
- Da să fie Armani, că altfel eu nu port, râd prietenii de mine. Eu, tatăl lucrurilor de firmă...am o reputaţie de apărat... Înţelegeţi? La mine până şi apa trebuie să fie de firmă ... Rolex sau Guchi ... că altfel nu o beau. Să veniţi să vă uitaţi pe cana de acasă dacă nu credeţi.
Blajinu se uită fix la Luigi, apoi bate cu pumnul în birou.
- Irina! Irinaaa! Irinaaa!
Secretara bagă din nou capul pe uşă. Dă cu ochii de Luigi.
- Hi! Hi! Hi! ... M-aţi chemat, domnu director?
- Puţin... adu, te rog, un trening pentru domnul Bogatu. Ce se mai aude cu pastila aia?
- Ce pastilă?
- De cap.
- Ups! Am uitat! strânge secretara din dinţi.
- Iar nu ţi-ai luat pastilele de memorie?
- Am uitat să le iauuu, se smiorcăie Irina... Sunt o uitucăăă!
- Du-te şi adu treningul te rog.
Smiorcăitul secretarei se transformă în plâns.
- Am uitat unde am pus treninguuul!
Blajinu se ridică de pe scaun şi se duce în încăperea vecină. Ia treningul din dulap şi i-l întinde lui Luigi.
- E mai ciudată, dar e muncitoare. Uneori stă la birou cu săptămânile, pentru că uită să mai plece acasă, explică directorul.
Luigi ia treningul, dar îl aruncă imediat pe birou.
- Eu nu pot să port aşa ceva!
- Ce ce nu poţi? îşi iese din minţi Blajinu.
- Nu e de firmă! La mine şi brânza care o mănânc trebuie să fie de firmă... întrebaţi-l pe tata.
Directorul ia un marker de pe birou.
- Ce firmă vrei să fie?
- Mie Armani îmi place. Sună frumos şi fiţos.
Blajinu scrie „Armani” cu markerul pe spatele bluzei de trening.
- Acum e bine?
- Supertare! Aş da vreo douăzeci de milioane pe ăsta. Parcă am văzut în Mall la fel cu 21. Eu... doar de firmă, de fiţe ... mă bucur că mă înţelegeţi... întrebaţi-l pe tata.
Blajinu scoate o pastilă şi o dă pe gât. Se uită cum Luigi îşi pune treningul pe el. Apoi îşi mişcă privirea în dreapta şi o vede pe Irina care îşi şterge cu un şerveţel lacrimile de pe obraz.
- Irina!
- Da, domnule director.
- Tu nu ai biroul tău?
- Ba da, domnu director.
- Telefonul ăla sună de cinci minute. De ce nu te duci să răspunzi?
- Ba mă duc, domnu director.
Cei doi se uită unul la altul. Irina nu dă vreun semn că vrea să o ia din loc. După alte câteva secunde, Blajinu se duce şi răspunde el.
- Alo! Da... să trăiţi! Eu sunt... într-o oră maxim sunt la dumneavoastră... şi eu sper să iasă bine... ei, domnule, ce naiba... doar nu suntem nebuni... ha ha ha!
Blajinu închide telefonul şi revine în biroul său, unde Luigi se holba din nou la ascuţitoare, iar Irina îşi scria ceva cu markerul pe palmă.
- Irina, eu o să plec câteva ore. Ia-l pe Luigi şi faceţi un tur al azilului. Spune-i de cine să se ferească, nu vreau să păţească ceva. Taică-său face donaţii în fiecare an, ai înţeles? Ia pastila asta... aşa... să nu mai uiţi să o iei.
- Am înţeles, domnu director.
Irina îl ia pe Luigi, iese afară din corpul de clădire în care erau birourile, traversează o curte interioară amenajată cu un părculeţ şi intră pe o uşă pe care scrie „Sănătoşi din toate ţările, uniţi-vă”. Nimeni pe coridor.
- Ne-au văzut şi s-au băgat în camerele lor, aşa fac mereu când vine cineva nou... şi-au făcut o tactică, explică Irina.
- Aha...
- Doamne, sper să nu apară!
- Ce să nu apară?
- Mi-e foarte teamă când intru aici...
- De ce? Dacă e vreun motiv, spune repede!
- Ssst! Irina se opreşte când în spatele lor se aude o uşă deschizându-se. El e! Aăa face mereu! Secretarei i se citeşte groaza pe faţă.
- Tam-taraam!
Luigi îşi întoarce capul speriat. La zece metri de ei e un bărbat cam pe la 40 de ani, cu părul ridicat în părţile laterale ale capului, chel pe mijloc şi cu vârful nasului spoit cu ruj.
- Tam-tam-tarararararam, tam-tam-tam-tam-tarararararam, tam-tam-tam-tarararam-tam-tarararam, tarararararararara!
Irina scoate un ţipăt şi o rupe la fugă. În capătul culoarului o ia la dreapta şi dispare. Luigi se uită mai întâi după secretară, apoi întoarce capul înapoi spre bărbat.
- Ha! Ha! Ha! Aşa face mereu când mă vede. Îi e frică de clovni... apropo, eu sunt un clovn! Vezi? Vino să îţi arăt ceva.
Luigi intră într-o cameră după clovn. Acolo, doi bărbaţi jucau cărţi.
- Băieţi, daţi-mi cănile voastre, trebuie să fac o demonstraţie pentru noul nostru coleg, Armani.
Cei doi sar de la locurile lor şi îşi ia fiecare cana de pe masă. Unul şi-o bagă sub pernă şi se aşează peste pernă.
- Nu îţi mai dau nimic! Vrei să se întâmple ca data trecută când ai vrut să faci jonglerii?
- A fost un accident! se apără clovnul.
- Spune-i asta capului meu! spune şi al doilea coleg de cameră, care are un plasture pe frunte. O cană m-a lovit şi una a spart geamul, de a trebuit să punem o pătură în el ca să nu murim la iarnă de frig.
- Hm, oftează clovnul. Va trebui să mă descurc cu mijloace proprii.
Ia cana sa, o scrumieră şi un papuc.
- Nu face asta! insistă bărbatul cu plasturele.
- Aveţi încredere în mine. Fac asta de când m-am născut.
- Faci pe naiba, ai fost contabil!
- Da, jonglam cu cifrele. Aia e greu. Asta e floare la ureche.
Fără alte comentarii, clovnul aruncă obiectele în aer. Papucul dărâmă o sticlă de pe masă, cana sparge al doilea geam, iar scrumiera îl loveăte în cap pe colegul de cameră care scăpase teafăr data trecută.
- Auuuu! Acesta îşi pune mâinile pe cap şi începe să se rostogolească pe jos, în timp ce celălalt scoate capul pe fereastra spartă şi urlă: Vreau să fiu mutat în altă cameră! Nu mai suport să fiu asuprit! Sunt zilnic în pericol de moarte! E o conspiraţie, ştiu prea multe! Jos cu clovnul ucigaş!
Luigi asistă la spectacol dintr-un colţ al camerei.
- Mi-au alunecat, se scuză clovnul, uitând-se la el.
- Secretara trebuia să îmi arate ce e pe aici... A fugit! Eu ce fac?
- Ha! Ha! Ha! Îţi arăt eu, Armani. Hai să mergem, spune clovnul.
Cei doi ies din cameră. 


va urma ... pe 2 decembrie
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu